Carl Sagan, marele savant American atit de respectat in inaltele cercuri stiintifice, incerca sa explice cea de a patra dimensiune. Explica cum ar fi aratat o lume bidimensionala, care ar cunoaste doar lungime si latime, in nici un caz inaltime. Cit de greu ar fi de conceput o lume tridimensionala ; de exemplu intr-o lume in care ar exista romburi, cercuri, patrate, triunghiuri, imaginea unei sfere sau a unui cub ar fi de neconceput, in acea lume bidimensionala ar putea fi inteleasa doar proiectia sferei (sub forma unui cerc) sau proiectia cubului (sub forma unui patrat sau poligon, in functie de unghiul de incidenta a planurilor cubului fata de planul lumii bidimensionale despre care vorbim. Carl Sagan presupunea la un moment dat existenta unui supercub care ar fi proiectia cubului quadridimensional in lumea tridimensionala, schitat in anexa a [ ]
Regula de baza promovata stiintific in acest moment este ca fiecare dimensiune este perpendiculara pe celelalte doua in lumea tridimensionala asa cum se observa in anexa b 
[] , axele ox, oy si oz sint lungimea, latimea si respectiv inaltimea.
Se formuleaza ideea ca o a patra dimensiune trebuie sa fie perpendiculara pe celelalte trei, dar nici un model matematic pina in prezent nu a putut dovedi clar existenta celei de-a patra dimensiuni. Conform teoriei relativitatii lui Einstein spatiul este curbat si astfel apare intrebarea : de ce ar pastra cele patru dimensiuni perpendicularitatea intre ele ? Doar ca model al matematicii neaplicabile ?
Stim ca spatiul si timpul sint intr-o relatie perfecta si inseparabila. Stim ca nu se poate vorbi de spatiu sau de timp separat ci vorbim de spatiu-timp. Spatiul are trei dimensiuni, iar timpul reprezinta cea de-a patra. Dar cum se manifesta si ce model matematic se poate apropia cel mai mult de realitate ?
Spatiul-timp este inseparabil, universul este inseparabil. Nu se poate lua o sectiune sau mai bine spus o bucata de spatiu-timp independent de restul universului si in acelasi timp sa contina informatia pe care o vom gasi altundeva in univers. Universul nu este omogen si nu poate fi explicat luind de baza doar acea felie de spatiu-timp. Universul poate exista doar in totalitatea sa, doar ca intreg.
Sa analizam :
Un punct. Nu este material ci este doar imaginar. Nu se manifesta de la sine si poate fi doar relatat cu alt punct din acelasi sistem.
Cind avem un al doilea punct avem deja o dimensiune. Linia ce le uneste capata o particularitate pe care o numim dimensiune. De la sine insa, nici linia nu se poate manifesta si este doar imaginara. Se poate relata fata de un punct de reper situat pe ea. Cind aceasta linie o raportam fata de un punct in afara ei avem deja de-a face cu un plan. Planul, de la sine nu se manifesta caci este imaterial. Are lungime si are latime, deci cunoaste doua dimensiuni dar este imaterial. O fotografie doar aparent este materiala dar atomii din care este formata hirtia si cerneala dau totusi grosime si deci este vorba de trei dimensiuni.
Daca un plan este raportat fata de un punct care nu este situat pe el capatam deja cea de a treia dimensiune care confera particularitati neintilnite pina acum. Cu toate ca spatiul (tridimensional adica) este format dintr-o infinitate de planuri, nu poate fi explicat de un singur plan ; de asemeni, cu toate ca planul este constituit dintr-o infinitate de drepte, nu poate fi explicat de o singura dreapta ; la fel si o dreapta ce este formata dintr-o infinitate de puncte nu poate fi explicata de un singur punct continut.
Dar avind de-a face acum cu o lume tridimensionala am inteles oare totul ?
Spatiul tridimensional de la sine este nemanifestabil si deci inexistent (ca sa nu spunem nonsens ). Pentru a da culoare si a se manifesta avem nevoie de cea de-a patra dimensiune si aceasta este timpul. Despre modul in care se manifesta urmeaza sa vorbim in continuare.
Este imposibil avind doar un punct sa putem desena ceva cu creionul pe o foaie de hirtie. Daca avem la dispozitie doar o dimensiune putem desena doar o linie, miscind creionul inainte si inapoi, avind fata de punctul de plecare deplasare + sau - .
Avind voie sa miscam creionul in orice directie fara sa-l ridicam de pe foaie, putem face schite, imagini, care sint doar diferite combinatii ale dimensiunilor stinga-dreapta si inainte-inapoi.
Ca sa facem insa o imagine tridimensionala creionul nu ne mai poate ajuta. Avem nevoie de ghips pentru a face o statuie, pentru a obtine ceea ce numim forma tridimensionala. Incercati sa lipsiti statuia de o dimensiune. Proiectia ei pe foaia de hirtie ar fi doar o umbra, doar o imagine neclara pe care creierul nostru asa cum este conceput o poate intui, comparind cu experiente tridimensionale.
Astfel si o lume constituita din trei dimensiuni nu poate concepe o a patra dimensiune.
Hypercubul descris de Carl Sagan este compus din cele trei dimensiuni ale spatiului caruia i s-a dat o a patra dimensiune care din pacate are tot caracteristicile spatiului.
Noi nu traim intr-o lume tridimensionala asa cum s-a sustinut pina acum ci intr-o lume quadridimensionala, adica cele trei dimensiuni ale spatiului plus cea de-a patra a timpului.
O imagine bidimensionala este doar o imagine, dar daca adaugam dimensiunea temporala avem de-a face cu o imagine in miscare, asemanatoare cu un desen animat. Aceasta miscare aparenta capata o notiune datorita capacitatii de comparatie a creierului nostru. Incercati sa animati cu creionul pe aceeasi foaie de hirtie imaginea pe care o doriti, fie si cea mai simpla. Va fi imposibil, pentru ca nu controlam dimensiunea timpului. Daca folosim un computer putem da aceasta componenta a timpului care este de fapt miscarea. TIMPUL ESTE MISCAREA SPATIULUI, miscarea inseamna combinatia spatiu-timp. Miscarea este manifestarea, existenta inseparabila a spatiului-timp. Daca cu ajutorul microprocesoarelor putem obtine o imagine virtuala pe un ecran (bidimensional) plus dimensiunea timpului( un desen animat) nu acelasi succes il putem avea incercind sa obtinem o imagine quadridimensionala. Ecranul va fi limitat la cele doua dimensiuni si este depasit astfel de situatia data. Ceea ce cunoastem astazi sub numele de animatie 3D este o incercare cu reusita limitata si asta doar cu ajutorul creierului nostru care compara imaginile virtuale cu cele experimentate pina in prezent. Vom vorbi mai tirziu despre efectele decisive existentiale ale celei de-a patra dimensiuni, implicit a miscarii.
Dincolo de faptul ca universul este curb, (atit spatiul cit si timpul) si ca daca paralelismul se pastreaza in plan ( ceea ce nu se intimpla si in spatiul tridimensional) faptul ca cele patru dimensiuni au unghiuri de 90 de grade intre ele poate fi absolut relativ. Cu toate acestea exista un model simplu, matematic care poate arata ca cea de a patra dimensiune, cea a timpului poate avea unghiuri drepte fata de fiecare din cele trei dimensiuni spatiale.
In anexa c avem axele ox, oz perpendiculare in punctul de origine o, si un sfert de cerc cu centrul in punctul de origine o. La intersectia cercului cu axele ox si oz in punctele a si b tangentele cercului in aceste puncte formeaza unghiuri drepte, deci de 90 de grade. Acelasi lucru se intimpla daca in axele ox, oy si oz , o sfera are centrul in originea o (anexa d ) [
]. Avem unghiuri drepte cu fiecare din axe si cu fiecare din planuri.
Timpul nu este rectiliniu si nici curb ci este o sfera. La dimensiunile spatiului se raporteaza si dimensiunile timpului, precum si viceversa. Daca vrem sa studiem si sa analizam universul trebuie sa ne eliberam de idei preconcepute si sa vedem Unitatea in toate.
Daca studiem un atom ( sau chiar elemente subatomice ), un sistem planetar sau o galaxie vom observa asemanari uimitoare ceea ce ne face in final sa ajungem la concluzii extraordinare si cutezatoare. Forma sferica a atomului este data de rotatia cu frecventa foarte mare a electronului in jurul nucleului atomic. Traiectoria electronului este sferica, invelisul atomic nu poate fi indepartat precum coaja unei cirese, avem doar aparenta, iluzia daca vreti a unei sfere. Viteza da electronului tendinta de a parasi orbita, dar este pastrat pe aceasta orbita datorita fortei de atractie a nucleului fata de electron si chiar viceversa. Avem de-a face cu doi vectori egali (atit cit sistemul se afla in echilibru ) : forta centrifuga si forta centripeta. Acest lucru se intimpla atit la scara subatomica cit si la nivelul sistemului solar sau cel galactic.
Daca am avea o camera video de mare viteza, astfel incit sa inregistram traiectoria electronului cu mai putin de un Hertz, vom fi surprinsi sa observam disparitia atomului, deci inconsistenta materiei.
Daca de asemeni am putea fotografia de-a lungul a milioane de ani o galaxie si apoi am face o animatie rapida a acestor fotografii am observa forma sferica a galaxiilor si a sistemelor solare (stelare ) asemeni atomilor. De aici deducem raportul spatiu-timp in existenta (miscarea ) universului. Forta centripeta o denumim atractie tare, atractie slaba, electromagnetism sau gravitatie, in functie de sistemul la care ne referim, dar ea este aceeasi. Fortele centrifuga si centripeta stau la baza existentei universului. Cind vorbim de forta centripeta si centrifuga vorbim de sfera (sau cerc). Tot ce se petrece cu un electron are loc intr-un spatiu limitat ( invelisul –sferic- electronic ) de un numar nelimitat de ori. Dar aceasta sfera are spatii goale, in care nu exista materie, cel putin nu in forma cunoscuta noua. Daca am raci materia la zero absolut, (ceea ce este imposibil) ea ar disparea in neant.
In Univers este valabil principiul dual al manifestarii energiei-materie pe fondul spatiu-timp. Amintim aici ca materia este conversibila in energie, procesul fiind reversibil, conform formulei lui Einstein : E=MC 2. As spune cu alte cuvinte ca materia este manifestarea sferica constrinsa si energia manifestarea liniara libera a spatiului.
Pincipiul YIN-YANG din filosofia Chineza gaseste aplicatie in orice colt al universului, principiul dual al manifestarii aduce echilibrul in orice sistem si in orice fenomen al naturii. Fara un echilibru perfect nu este posibila existenta unui sistem. Alternatia atit a fenomenelor opuse, a sarcinilor si a diferitor vectori apartinid in esenta aceluiasi sistem dar de sensuri diferite, prin excelenta pastreaza continuitatea, existenta si manifestarea universului.
Sa analizam complexitatea universului observabil cu extindere in zone dincolo de lungimile de unda perceptibile de organele noastre de simt. Plecind de la un punct de referinta situat in centrul unui atom, vom crea urmatorul model :
Avem nucleul compus din cel putin un proton (a carui forma sferica este data de subelemente ale protonului, compuse la rindul lor din subelemente si mai mici ) si un neutron, in jurul caruia se roteste un electron, pe o traiectorie sferica. Toata activitatea si existenta acestui electron are loc doar la suprafata acestei sfere. In cazul nucleelor cu mai mult de un proton, totalitatea electronilor ce corespunde numarului de protoni, este repartizata pe traiectorii diferite pe care le numim invelisuri (straturi) electronice, ce se rotesc la distanta stricta fata de centrul atomului, in cazul nivelului energetic neschimbat, conform postulatelor lui Bohr. Fata de centrul atomului ales ca punct de referinta cele trei dimensiuni ale spatiului determina pozitia intr-un moment anume a electronului , iar invelisul electronic, distanta fata de centru adica, determina nivelul temporal in care electronul exista , isi desfasoara activitatea. Urmatorul strat electronic determina un alt nivel temporal diferit fata de cel dinainte, dar identic, cu aceleasi dimensiuni dintr-un alt atom, identic ca numar de protoni.
Electronii in plus sau in minus fata de numarul de protoni din nucleu determina dispozitia de a face o legatura cu un alt atom formind astfel o molecula, in care cel putin un electron se roteste consecutiv in jurul celor doi atomi, nelasindu-i nici sa se apropie nici sa se departeze.
Sa trecem la un nivel spatiotemporal mai usor perceptibil de catre simturile noastre, sa luam ca referinta o bacterie. Bacteria traieste citeva ore, ceea ce pentru noi este rotatia de citeva ori a minutarului ; fata de planeta noastra inseamna 1/3000 din rotatia in jurul soarelui, dar fata de un atom inseamna un numar extrem de mare de rotatii ale electronului in jurul nucleului. Noi observam ca bacteria se misca foarte vioi, adica cu o frecventa a miscarilor, care daca ar fi aplicata corpului uman s-ar dezintegra. Pe noi daca ne-ar putea observa, aproape ca nici nu ar percepe miscarile. Dar miscarile ei , bacteria le percepe ca pe ceva destul de lent, comparabil cu perceptia omului a propriilor miscari. Daca incercam cu viteza sa prindem cu mina o musca va fi de cele mai multe ori o incercare ratata ; daca incercam insa sa apropiem cu miscari lente palma de musca, vom observa ca reusim sa ajungem la o distanta foarte mica. In cazul in care incercam prin modul rapid (asta doar din punctul nostru de vedere) musca are tot timpul la dispozitie sa observe pericolul, sa gindeasca o modalitate eficienta de salvare, sa deschida lejer aripile si sa zboare rizind in sinea ei de incapacitatea noastra. Daca insa incercam prin modul lent, putem ajunge foarte aproape de musca, fara ca aceasta sa observe usor schimbarea pozitiei miinii si distanta foarte mica ii poate fi fatala. Daca un elefant s-ar misca cu aceeasi frecventa cu care o musca isi misca aripile, pur si simplu s-ar dezintegra. Toate fiintele indiferent de nivelul spatiotemporal la care isi desfasoara activitatea, percep propria miscare ca fiind ceva normal, lejer, asa cum percepem noi, oamenii propriile miscari. Astfel, o bacterie ar observa zborul unei muste sau a pasarii colibri in mod asemanator cu un om ce observa zborul unui vultur.
Relatia dintre spatiu si timp, poate fi analizata printr-o gama variata de experimente si observatii ale naturii. Intr-o camera sint multi tintari. O combina muzicala de mare putere produce un sunet greu de suportat de urechea umana, sa zicem 90 decibeli. Tintarii nici nu se sinchisesc de zgomot, raminind linistiti pe perete. Daca luam un emitator de ultrasunete, vom observa ca tintarii devin deosebit de iritati, incercind sa paraseasca camera, in timp ce urechea umana nu poate percepe sunete de foarte inalta frecventa. Un ciine sau o pisica, in timp ce sint invaluiti de sunetul puternic al unei melodii, pot cu usurinta sa distinga ultrasunetele produse de pasii unei persoane ce se apropie de usa, fosneste o punga de nylon sau scoate cheile din buzunar.
Prin proprie experienta, unii dintre noi, comparind amintiri din cea mai frageda copilarie si pina la nivel de adult, putem observa anumite fenomene menite sa intareasca aceasta conceptie. Un copil percepe propriile miscari ca avind o frecventa normala ; pasii in timp ce alearga se succed normal, pe cind pe adulti, pe linga faptul ca ii vede imensi, ii observa in timpul alergarii chiar mai rapide ca miscindu-se foarte lent, ca si cum s-ar afla intr-un zbor. Prin trecerea de la copilarie la starea de adult, are loc o dilatatie a perceptiei miscarilor si a trecerii timpului, astfel incit, amintirile din frageda copilarie dispar undeva in subconstient, creidu-se un gol. Din viata de pina la douazeci de ani nu ne aducem aminte cu usurinta anumite momente, si atunci cind o facem pare asa de indepartat, parca apartinind altei ere ; in schimb de la douazeci la patruzeci de ani, evenimentele petrecute ramin proaspete in memorie ca si cum ar fi trecut doar citeva zile. De aici in colo toate perioadele de timp comporta aceleasi proprietati. As putea spune ca in cazul Marii Explozii – Big Bang- a avut loc o astfel de dilatatie a spatiului si a timpului, dar si a perceptiei spatio-temporale, astfel incit dimensiunile sau unitatile de masura nu ar putea fi aceleasi, caci chiar si acestea se dilata, neexistind un sistem de referinta exterior universului din timpul Marii Explozii. Un micron de atunci poate fi comparat cu ani lumina de acum si o fractiune de secunda de atunci fiind comparabila cu milenii acum. In analogie cu teoria lui Thales despre triunghiurile asemenea, dimensiunea spatiului D raportata la frecventa (dimensiunea ) timpului F din momentul Big Bang D/F = d/f , adica spatiu d supra timp f din acest moment.
Acum poate ca va intrebati de ce sustin ca timpul este o sfera.
Avem un atom in care este clara forma sferica. Dar daca va puteti imagina foarte multi atomi care daca luam ca puncte de referinta propriile centre, sint sferice, considerati ansamblul miscarilor sferice ale atomilor avind o rezultanta comuna; asa cum aplicind multe forte asupra unui obiect, forte cu directii si valori diferite, obiectul se va misca intr-un sens anume si cu o anume viteza care sint determinate de rezultanta tuturor fortelor aplicate. Ceva asemanator se intimpla si in spatiu-timp, ansamblul de atomi, de molecule, de particule, de obiecte dau forma sferica a Pamintului, care impreuna cu alte planete dau forma sferica a sistemului solar, al galaxiilor, etc. nu putem discuta de un punct de referinta anume deoarece totul este in miscare si astfel este supus schimbarii. Multe fenomene, procese si existenta celor mai multe vietati au loc la suprafata (sferica) a pamintului sau aproape, avem astfel biosfera. Toate aceste procese se petrec doar pe traiectoria subtire descrisa de Pamint in jurul Soarelui. Aceasta analogie este observata si in cazul galaxiilor.
O statuie este aparent un obiect imobil, dar daca electronii nu ar fi in miscare ea nu ar exista. Fara timp (miscare ) spatiul nu exista si astfel materia nu exista, materia fiind considerata de astrofizicieni curbura spatiu-timp. Fara miscare sferica nimic nu ar exista. Fortele centripeta si cea centrifuga guverneaza universul. Nimic nu poate fi analizat separat ci totul exista doar prin manifestare unitara a tuturor elementelor, de la cele subatomice pina la supergalaxii. De unde stim ca o galaxie nu este la rindul ei ca un atom sau o molecula, si de unde stim ca un electron nu este la rindul lui o galaxie ; dintr-o imensa sfera spatiotemporala noi observam o infinitime si ne desfasuram existenta pe o portiune si mai mica.
Daca am asemana universul cu un imens ceas, in care se rotesc diferite roti si rotite, diferite mici mecanisme care contribuie la buna functionare a intregului ansamblu, vom putea intelege ca legea ce guverneaza intreg sistemul este dualitatea vectorilor centrifug – centripet (cu toate combinatiile si derivatiile acestora), ca o rotita nu poate explica intregul sistem dar are in schimb rol fundamental in functionarea universului (neputind exista independent, autonom), si ca totul este perfect echilibrat. Toate dimensiunile posibile se gasesc in acest « ceas », iar miscarea da notiunea timpului.
Fortele centrifuga si centripeta, sint aspectele complementare ale manifestarii, si luind moduri diferite de manifestare ele sint valabile in tot universul. Ele nu pot fi explicate caci izvorasc din ceea ce numesc filosofii Indiei antice FIINTA. Este eronat sa credem ca ansamblul fortelor gravitationale ale sistemelor solare dintr-o galaxie este in stare sa pastreze integritatea galaxiei. Atit timp cit imponderabilitatea este simtita la citeva mii de kilometri departare de pamint, cum poate avea influenta asupra noastra Alfa Centauri aflata la 40 de miliarde de kilometri departare , adica 4,5 ani lumina. Universul material este grosier, si este dirijat de altceva mai subtil ca forma aflat in alt plan existential, acolo unde nu poate ajunge nici microscopul si nici telescopul. Doar constiinta noastra subtila, debarasata de simturi materiale poate patrunde acolo, dar si in acest caz cuvintele nu vor avea niciodata puterea de a descrie realitatea. Legi ale naturii, clare si inviolabile isi fac simtita existenta, dar de unde izvorasc ele este greu de inteles de catre mintea limitata a omului.
Viteza luminii este de o constanta incredibila si in acelasi timp o lege inviolabila. Timpul necesar traversarii unui atom raportat la frecventa de rotatie a electronului este comparabila (daca nu identica) cu timpul necesar traversarii diametrale a pamintului raportat la rotatia pamintului in jurul propriei axe, si prin extensie cu timpul necesar luminii sa traverseze o galaxie raportat la frecventa rotatiei stelelor limitrofe. Deducem din aceasta ca galaxii cu diametru identic au frecvente de rotatie identice.
Voi incerca sa dau o explicatie faptului ca materia nu poate atinge viteza luminii :
Sa consideram un atom de hidrogen care este cel mai usor element de pe tabelul lui Mendeleev, ca fiind obiectul nostru de studiu. Electronul se roteste cu o viteza tradusa in sistemul nostru de masura liniar ca fiind 11000 km/s. Daca acceleram atomul pina la viteza de 289000 km/s , electronul se va gasi intr-un anumit stadiu din miscarea lui circulara atingind viteza luminii. Daca vom dori sa acceleram atomul peste aceasta viteza de 289000 km/s electronul va fi fortat sa depaseasca viteza luminii, ceea ce in realitate nu este permis. Daca am avea o naveta cosmica performanta ce ar atinge sa zicem 20000 km/s si am aprinde un reflector spre directia inainte, lumina emisa nu va fi C+ 20000=320000km/s, (C fiind viteza luminii) ci va fi C ; de asemeni daca aprindem un reflector spre directia inapoi lumina emisa va fi tot C, si nu C-20000= 280000km/s. Diferenta va fi doar modificarea spectrului, culoarea observata de o persoana cu viteza zero, ce observa in miscare naveta, asa cum se intimpla de fapt si cu sunetul conform efectului Doppler, adica auzim sunetul unei masini mai inalt cind se apropie si mai jos cind se departeaza,dar strict legat de viteza.
La calcularea vitezei luminii nu s-a tinut cont si de viteza de rotatie a Pamintului in jurul propriei axe, combinata cu miscarea de revolutie in jurul Soarelui si cu viteza de rotatie in jurul centrului Galaxiei. In anumite faze aceste miscari se cumuleaza si rezulta astfel viteze imense capabile sa dea erori in incercarea de a masura viteza luminii in anumite experimente. Lumina este o constanta cosmica dar strict relatata cu un anume punct de referinta stabil pe care sa-l numim Centrul Universului sau sa spunem Fondul Universului. Judecind astfel deducem ca viteza luminii este in realitate putin mai mare decit s-a putut observa pina acum. Asa cum se tine cont de sensul de rotatie a Pamintului in procesul de lansare a navelor spatiale, trebuie tinut cont si de aceste miscari combinate in care se afla observatorul in timpul experimentelor.
Inainte de a enunta TEORIA REZULTANTEI, sa mai precizam unele amanunte.
Cautind sa unifice teoria relativitatii cu fizica quantica si electromagnetismul, savantii nu tin cont si de interactiunile dintre fiintele vii care pe linga materie au si constiinta (sau suflet, viata, etc, sau oricum altfel vrem sa o numim,) ceea ce reprezinta fundalul pe care se manifesta toate procesele si fenomenele naturii.
Atunci cind persoane cunoscute sau necunoscute vin in contact, se manifesta tot felul de interactiuni, respingere sau atractie, care fara sa aiba o cauza logica, in afara matematicii sau fizicii cunoscute, exista. Analogia fenomenelor cu structuri diferite, din niveluri spatiotemporale diferite, chiar daca cu cauze aparent diferite, este uimitoare :
- ca elementele subnucleare exista printr-o miscare sferica,
- ca electronii se rotesc in jurul nucleului pe o traiectorie circulara, sferica,
- ca planetele au o miscare in jurul propriei axe si apoi miscarea de revolutie in jurul soarelui sau a stelelor carora apartin,
- ca stelele intr-o galaxie au o miscare circulara, sau probabil sferica, ne duce cu gindul la existenta a doi vectori ce se afla intr-un cerc sau o sfera: forta centrifuga si forta centripeta, ce tin pe orbita toate elementele amintite.
Nici o lege nu se manifesta separat ci in combinatie cu altele, elementele interactionind, rezulta o multitudine de efecte, combinatii ce dau viata si culoare universului. Nu putem studia doar manifestarea materiei, si legile ei fara sa tinem cont de unde izvoraste materia si de unde se nasc legile ce o anima. In acest punct trecem deja pragul spiritual. Fortele ce guverneaza universul se manifesta asemanator deoarece provin din acelasi izvor.
Forte ce se manifesta asemanator cu cele prezentate mai sus exista si la nivelul fiintelor vii :
O familie poate fi comparata cu un atom, sotii formind nucleul, identitatea familiei, iar copiii sint asemeni electronilor ce se rotesc in jurul nucleului. O anumita forta ii tine uniti, aceasta forta este dragostea. Cind insa un element strain, patrunde in nucleu (cind un amant sau amanta isi face aparitia) se incarca cu o forta suplimentara ce poate distruge nucleul, asa cum se intimpla in fisiunea nucleara.
Aceasta dragoste poate uni mai multe familii si rezultanta o numim prietenie.
Exista un nivel superior pe care il numim comunitate tinuta unita printr-un ideal, apoi natiunile care au aceeasi limba si cultura, tinute unite intr-o identitate tot
printr-o forma a dragostei numita mindrie sau unitate nationala. Avem asadar de-a face tot cu aceeasi vectori ca in cazul atomilor si planetelor, acesti vectori ii caracterizam insa a avea natura spirituala. Undeva la origini, dragostea si cele patru forte cunoscute care guverneaza in oarecare masura universul material, au aceeasi esenta. Neacceptind latura spirituala a studiului naturii ajungem intr-un impas, neputind dezlega mai departe misterele naturii. Instinctul este superior simplelor reactii chimice si de fotosinteza ce caracterizeaza plantele, si el guverneaza (sau da solutii) animalele, printre care si omul in anumite situatii de natura fiziologica. La om este insa prezenta si ratiunea, in stare sa analizeze si sa calculeze prin anumite formule si procese fenomenele si situatiile cu care vine in contact. Aproape totul din universul neinsufletit poate fi gindit logic, aplicind formule, ecuatii, etc, dar exista situatii ilogice care pot fi rezolvate in afara logicii, INTUITIV. Daca in cazul logicii avem nevoie de date pe care sa le analizam si sa le calculam pentru a afla necunoscuta, intuitia nu are nevoie de asa ceva, oferind direct rezultatul exact, logica fiind incapabila sa o explice. Savantii sint nevoiti sa accepte asa ceva. Daca logica este un proces al creierului, gindul fiind material, intuitia apartine spiritului, in afara lumii materiale cunoscute.
In lumea materiala totul pare la un moment dat haotic, intimplator, dar in realitate ordinea este perfecta. Chiar si destinele sau traiectoriile fiintelor vii sau a corpurilor neinsufletite sint de o precizie matematica. Daca un pumn de zaruri este aruncat pe o masa fiind asteptat rezultatul,( fiind doar o aparenta legea probabilitatii, ) contribuie o multitudine de factori la obtinerea rezultatului final, si daca la urmatoarea aruncare se obtine un alt rezultat, este pentru ca atit pozitia lor, forta cu care sint aruncate, locul de impact, si multe alte cauze greu de observat, creaza combinatii asa de mari incit ne dau aspectul intimplator. Cu cit sint adaugate in formula matematica mai multe date, cu atit mai exact poate fi rezultatul. Deci rezultatul este dat de intreaga suma de miscari si fenomene, incepind de la nivel subatomic, fiind adaugat si aspectul spiritual, prin a carui calcul este oferit cu exactitate, si este de fapt o REZULTANTA.
Trecind cu o barca peste un riu plecind din punctul A se va ajunge pe celalalt mal in punctul B, intr-o perioada de timp T,care este in virful diagonalei paralelogramului descris de viteza de curgere a riului si de viteza barcii . Plecind iar din punctul A vom ajunge, in punctul B1, in perioada de timp T1. Aceasta diferenta se datoreaza valorilor neidentice ale deplasarii barcii cit si viteza riului, plus viteza si directia vintului. Asa cum lunetistii moderni folosesc calculatoare ce analizeaza viteza si directia vintului, distanta si starea de miscare a obiectivului, starea psihologica a lunetistului si multe alte date care cu cit sint mai multe cu atit reduc limitele de eroare ale loviturii. Nu mai este un joc al probabilitatii, ci REZULTANTA tuturor factorilor implicati in actune.
TEORIA REZULTANTEI
DESTINUL, EXISTENTA SI PERPETUAREA FENOMENELOR DIN NATURA, ACTIUNILE SI INTERACTIUNILE DINTRE FIINTELE VII CIT SI DINTRE ELEMENTE ALE MATERIEI DE
Gravitatia este rezultanta tuturor fortelor atomice si subatomice ce tine toti atomii si particulele subatomice din acea masa legate si interactionind intre ele. Gravitatia nu exista la nivel atomic sau subatomic.
Nu putem fi absoluti in perceptia tridimensionala a spatiului. Aproape tot ce vedem (cu exceptia obiectelor transparente) este doar suprafata obiectelor, fara a avea o idee clara despre ceea ce contine obiectul observat si care este forma interioara, creierul prelucrind comparativ cu experiente anterioare informatia receptata. Daca vede cineva o cladire pentru prima data nu va fi capabil sa ii descrie interiorul. Daca a vizitat-o in prealabil, va uni secventele memorate de creier, formind o imagine cit de cit apropiata de realitate, dar doar vazind-o nu va avea un permanent contact contemplativ.
Toate imaginile pe care le observam, apartin trecutului, in strinsa legatura cu distanta fata de noi. Prezentul este nedefinit de mic, dar confundat cu imagini ale trecutului in momentul in care sint percepute de creier, cit si cu imagini artificiale ale viitorului apropiat. In esenta, notiunea spatiului si a timpului este o iluzie perfecta ce e usor de confundat cu realitatea, nefiind altceva decit o imagine virtuala, usor de demolat la o analiza profunda a Sinelui.
Avem de asemeni impresia inertiei si a masei ce domina simturile la contactul cu materia. Ce este inertia ? Este tendinta unui obiect de a-si pastra starea de miscare rectilinie uniforma sau de nemiscare , fiind necesari vectori externi pentru a schimba aceasta stare. Masa joaca un rol important in enuntarea legilor inertiei. Dar ce este masa. Unii savanti sustin existenta unei particule subatomice capabila sa dea masa materiei (bozonul lui Higgs). Ori conform ecuatiei lui Einstein E=MC2, energia si materia sint doua imagini ale aceluiasi intreg in strinsa corelatie cu viteza luminii, sint asadar reversibile, cu alte cuvinte materia este o stare a energiei.
Daca avem un obiect cu masa M in stare de repaos si vrem sa-i schimbam aceasta stare intr-una de miscare rectilinie uniforma, avem nevoie de un impuls mai mare decit forta de frecare. Dar miscarea rectilinie uniforma si repaosul sint doar aparente si relatate intotdeauna cu un punct de referinta, adica obiectul M este in stare de repaos sau de miscare doar fata de punctul de referinta P. fata de centrul pamintului este in miscare, fata de centrul sistemului solar este intr-o alta miscare, fata de centrul galaxiei intr-o cu totul alta miscare, toate cu viteze diferite. Intr-un corp material exista de la sine miscare ce da existenta palpabila (rotatia electronilor, a protonilor, a elementelor subatomice , etc,). Atunci starea de repaos o putem considera ca fiind un nivel energetic minim. Daca vrem sa calatorim in spatiul cosmic avem nevoie de un propulsor ce foloseste combustibilul pe care il transporta si care trebuie sa ocupe un volum cit mai mic. Daca ne aflam pe o nava spatiala si impingem un corp cu masa sa spunem
Accelerind un automobil cu masa M kg vom avea nevoie de volumul de energie E kj pentru a-l aduce la viteza V km/h . Automobilul se comporta ca un condensator de masa (energie), si de aceea in coliziunea cu un zid gros de beton va descarca la un moment dat o lovitura ce este comparabila cu un numar de ori superior greutatii proprii, adica nG (G= mg, m este masa iar g acceleratia gravitationala) . pentru o fractiune de secunda automobilul va cintari citeva zeci de tone, iar dupa impact neexistind interactiune masa poate fi considerata nula. DOAR INTERACTIUNEA DA EXISTENTA SI CONSISTENTA MASEI.
Pun sub semnul intrebarii modul in care este interpretata si inteleasa stiinta acumulata de omenire de-a lungul istoriei, si asta nu din cauza ca ar fi inexacta ci pentru ca se vrea a fi incompleta, deoarece ne limitam la standarde impuse in scoli si in cercurile stiintifice. De exemplu, omenirea foloseste numerele si calcularea lor in baza 10, aceasta datorindu-se faptului ca avem 10 degete. Ce ar fi fost daca am fi avut 8, sau 20, sau sa zicem 24 ? Ce ar fi fost matematica din ziua de azi fara conceptul arab al cifrei zero ? Ce ar fi fost daca ar fi fost folosit un numar impar drept baza de calcul ? Probabil numarul π nu ar fi fost zecimal ci un numar intreg. Cum ar fi aratat stiinta din ziua de astazi daca nu ar fi existat numerotatia araba (indiana) si ar fi fost folosit sistemul numeric latin ? Cite din calculele simple matematice ar fi fost posibile ? Ar fi avut ocazia Euclid sau Pitagora sa puna bazele matematicii sau fizicii moderne ? Conform teoriei Rezultantei, o multitudine de factori au contribuit la imaginea pe care o avem in prezent. Nu putea sa se intimple altfel pentru ca rezultatul tuturor factorilor este exact, fara eroare. Teoria probabilitatii nu exista, ci doar incapacitatea noastra de a calcula absolut toate datele sistemului, si aceasta in timp util, asteptind cu nerabdare rezultatul jocului de ruleta sau de zaruri. Asa cum spunea Niels Bohr, o idee trebuie sa fie completa pentru a capata sens, pentru a fi inteleasa. Cu toate ca insusi Niels Bohr a fost sustinator al teoriei probabilitatii si a intimplarilor haotice, a hazardului cu care se desfasoara existenta materiala a universului, a macro si a micro cosmosului, afirmatia lui contrazice principiile folosite in studiul savant, si de aceea ramin inca foarte multe semne de intrebare. Desigur nu putem folosi matematica in studiul universului ca principiu absolut, caci aceasta ne-ar limita orizontul cunoasterii.
Ideea conform careia universul se indreapta de la ordine la haos este gresita sau mai degraba incompleta, partiala. Uzura, imbatrinirea, distrugerea sint doar aparente, si modelul liniar al reprezentarii timpului nu poate explica de ce se intimpla toate acestea. In realitate exista doar miscarea, schimbarea. Asa cum un copac incepind de la radacina isi dezvolta trunchiul, ramurile, frunzele,etc, tot asa si destinul unui sistem este intr-o continua miscare, transformare, o imensitate de mici procese aparent neinsemnate au loc schimbind uneori lent , alteori rapid imaginea initiala( veche) intr-una noua, cea noua fiind de fapt mai uzata, mai invechita decit cea veche (initiala). Schimbarea are loc intr-un singur sens si de aceea avem senzatia de imbatrinire.
Daca asezam intr-o urna cite zece bile din fiecare culoare a curcubeului, intr-o anumita ordine, pe rinduri de aceeasi culoare si incepem sa o rotim vom obtine dupa un numar mare de ori o relativa omogenizare, dar posibilitatea ca bilele sa fie asezate din nou pe culori prin simpla rotatie a urnei este aproape nula deoarece o singura bila are o infinitate de pozitii pe care o poate ocupa in urna si inmultit cu numarul de bile scad enorm de mult sansele ca aceasta sa se intimple. Este oare aceasta dovada indreptarii universului de la ordine la haos ? Teoria Rezultantei spune ca nu. Bilele fiind aranjate in ordine, inainte de a incepe sa rotim urna, au ajuns in aceasta ordine dintr-un aparent haos : materialele din care au fost facute au fost adunate din toata lumea, din locuri diferite, si fabricate in locuri diferite. Savantul care face experimentul le-a adunat si asezat cu grija in urna, creind astfel ordine din haos. Modelul conurilor opuse ( precum clepsidra) explica ceea ce se intimpla in realitate : din haosul aparent de creaza o ordine aparenta pentru un moment, dupa care un haos aparent urmeaza starii de ordine. Haosul si ordinea sint doar aparente relative. In realitate exista doar miscarea, schimbarea, pe care le percepem dind notiunea de timp. Perfectiunea cu care totul exista si se desfasoara in acest univers, nu este intimplatoare si astfel depaseste puterea noastra de intelegere. Biblia, Sfintele Scripturi ale altor religii, matematica, fizica, fiecare dintre stiinte, sint fiecare in parte precum gaura cheii din usa care ne desparte de intelegerea adevarului. Privind pe gaura cheii nu putem vedea ce se petrece dincolo de usa in toata splendoarea realitatii, ci avem doar o vaga notiune ce nu poate fi completa decit prin trecerea pragului usii ce ne desparte de Adevar.
No comments:
Post a Comment