Micul punct albastru palid

Dormiteaza constiinta omului in ceas de noapte Si in visul sau se-afunda obosit de ziua grea. De afara se aude-un vint de toamna. Frunze moarte Ce danseaza-n ritmul sacru dantelat cu fulgi de nea, Se aliniaza parca-n rotocoale pe alee, Printre florile uscate amintind trecuta vara, Cu culori si cu arome ca o tinara femeie, Ce-i acum imbatrinita : oare pentru a cita oara ? De deasupra, norii negri le privesc cu ingimfare Pe aceste frunze, multe, fara pret, fara un rost. Nu le pasa de-s purtate-n rotocoale catre zare ; C-asta vara oferit-au pasarilor adapost. Luna rece si distanta, in mindria ei eterna, Nu se lasa-nduiosata de-un spectacol pamintesc. Ca o muza ea inspira, dar pastrindu-se solemna, Dind exemplu de virtute pentru neamul omenesc. Insa Soarele-i acela ce ii da lumina vie Si din slava lui se-nfrupta micul nostru satelit ; Dar si el e stea la rindu-i, oarecare-n galaxie Leganind pe a sa raza un graunte de nisip. Tot ce-ati auzit vreodata, ati vazut sau ati citit, In povesti nemuritoare ori istorii si legende, Despre imparati, imperii, ce-au venit si au pierit, Despre fapte din vechime si istorii mai recente, Toti eroii si profetii ce-au impresionat multimea, Toti acei ce lungi pumnale pe la spate-au implintat, Cersetorii si sarmanii, castele si nobilimea, Pe acest mic punct albastru au trait, au existat. Toate mamele, copiii si-au tinut la sinul lor, Pe-acest punct albastru palid, ratacit in Univers, Tot aici au scris pe-arama scribii inteleptilor, Si poetii, inimi multe au miscat cu cite-un vers. Cruciade si razboaie in campanii singeroase, Duse-au fost pentru un petec, pe-un graunte de nisip, Dar de fiecare data dupa noptile geroase Un nou Soare cald si proaspat, pentru toti a rasarit. Mii de culte aparute ca buretii dupa ploaie Au condus in intuneric oamenii in somnul mortii. Ignoranta, preotimea a varsat singe, siroaie Si au ars pe rug umile felinare-n ceata noptii. Nu cumva sa se trezeasca omenirea ce-i hraneste, Ce-i indoapa, ii imbuiba si-i imbraca-n straie scumpe, Inselata si-adormita, urmind calea lor orbeste, Sa le ceara socoteala pentru faptele lor timpe. Cei ce-au fost, ce sint si-aceia ce-or veni in veacuri multe, Tot pe-acest graunte albastru se va sti c-au existat ; Se vor incurca adesea de obiectele marunte ; Isi vor implini destinul in virtute sau pacat. ………………………….. Omul nostru se foieste si tresare din cosmarul Ce-i invaluie faptura, speriat si plin de jale. Se ridica si aprinde plin de teama felinarul, Bintuit de ginduri multe : umbra disperarii sale. Dar cosmarul e acolo si continua sa umple Cu o trista amaraciune existenta efemera. Dintr-un colt de constiinta sfarma gindurile-i sumbre Ea, Speranta pricajita, intii goala si stinghera, Apoi mare, tot mai mare, cuprinzind mica Planeta Nu ca raza Lunii moarte, ci a Soarelui cel viu, Dincolo de orice lege si de orice eticheta, Transformind in dor de viata tot ce-i sec, ars si pustiu. Este timpul, omenirea sa arunce dintr-o data Jugul milenar ce-l cara cu durere si suspine, Sa cream o Lume Noua, cum n-a existat vreodata : Liberi, iubitori si pasnici, vesnic constienti de SINE.